Exces de conjunctie

Vreau sa fie o dimineata tarzie, intr-o zi de iulie, sa vie cald si cer senin. Sa am cu macar 4 ani mai mult decat am acum. Sa ma trezesc prima si sa il privesc cum doarme. Sa ma duc sa-mi fac o cafea si lui un ceai, lasat pe masa din bucatarie, cald. Sa imi iau Ipod ul si sa ma duc pe balcon, unde panselutele plantate de el si liliacul cumparat cu doua zile inainte cand mi-a aratat iar ca ma iubeste intregesc tabloul. Sa ascult albumul meu preferat si sa ma ghemuiesc intr-un fotoliu pufos. Sa privesc lumea care trece grabita pe strada. Sa stiu ca eu nu ma grabesc, ca savurez fiecare clipa a vietii mele. Sa il simt cum vine in spatele meu si ma saruta pe frunte, sa aibe in mana ceaiul pregatit de mine si sa-mi aduca o bucata din prajitura facuta aseara. Sa ne uitam in gol, stiind ca suntem impreuna si ne bucuram de fiecare clipa a vietii noastre. Sa plecam de la balcon pe la doispe si sa mergem la cumparaturi. Sa luam tot ce vrem de mancare si de baut. Sa alergam in tot supermarketul ca doi copilasi inocenti. Sa cumparam tot ce am scris pe lista cu cel mai mic amanunt. Sa platim si sa ne urcam in masina, apoi sa conducem prin tot orasul. Sa mergem pe strazile prafuite si sa spunem glume. Sa cantam melodia de la radio si sa . Sa ajungem acasa pe la sase si sa ne tolanim pe canapea. Sa ma schimb intr-un trening gri si sa ma apuc sa fac spaghete. El sa ma ajute sa gatesc si sa punem masa. Sa ne certam putin pentru ca e prea multa sare in mancare si lui nu ii place, dar mai adaug niste spaghete, il sarut si ma iarta. Sa ne asezam la masa si sa imi povesteasca de noul lui proiect, pentru ca e fotograf. Sa ma intrebe ce fac maine si sa nu stiu ce sa-i raspund. Sa imi spuna ca mancarea e buna si sa deschida o sticla de vin rosu. Sa bem si sa mergem pe canapea sa vedem un film. Sa radem pentru ca brusc se transforma in comedie si sa terminam sticla de vin. Sa ma sarute incet si sa ma tina in brate. Sa ne mutam in camera si sa profitam de fiecare secunda a iubirii dintre noi. Sa devenim unul si sa ne intregim. Sa aruncam cu iubirea in aer. Sa ne privim adanc in ochi si sa ne vedem toata viata in trei secunde. Sa adorm pe pieptul lui si sa adorm zambind. Sa ramana cu mine mereu, asta vreau. 

Vanilie

Nu stiu cat de curand imi va fi dat sa mai traiesc o zi ca asta. Nu cred, si de fapt sunt convinsa ca altii nu pot intelege ce e in sufletul meu acum, in drum spre casa, cand toate lacrimile de emotie si  fericire ma invadeaza. E una din zilele perfecte de primavara-vara in care viata e dulce si surprinzatoare.
Am plecat spre liceu, unde stiam ca nu voi face nimic (multumesc sincer simularilor) si apoi am luat-o pe jos, pe la Universitate, prin aglomeratie si caldura, cu El, care ma tinea de mana strans si protector. Am alergat apoi (chiar am alergat) spre strada Spiru Haret (ironic gandindu-ma ca am plecat de la liceul cu acelasi nume) unde am simtit cele mai mari emotii de pana acum. Mi-am condus iubitul pe „drumul spre succes” cum imi place sa spun, atunci cand creaza cele mai frumoase poze din lume. Am asteptat ceva pe strada cu numarul 1. Intr-o fractiune de secunda, am crezut ca mintea imi joaca feste si ca din cauza caldurii incep sa delirez. I-am privit pe ei..pe cei pe care ii admir atat de mult, pe cei care aduc zambetul pe buzele multor oameni prin cantecele lor. Am inceput sa plang, dar m-am stapanit imediat, realizand ca sunt putin (sau mai mult) penibila. O lacrima sau doua au apucat sa iasa la suprafata. Dupa vreo trei minute in care incercam sa-mi revin din euforie, mi-am vazut, practic, idolul din copilarie. Cel care practic m-a facut sa sper si sa cred un viitor. M-am lipit de peretele din spatele meu si am inchis ochii. Nu mai puteam respira, eram intr-o stare de soc. Era perfect. Era unul din momentele pe care le astept de atata vreme. Am mers langa El, si desi in ochii mei se citea emotia, incercam sa-i explic ca nu are rost sa aibe el emotii. Ironic, nu?
Cand a trebuit sa intre, nu i-am zis decat „succes, o sa iasa bine, randul numarul 1 vreau!”. Dupa ce m-am calmat, am mers in Cismigiu cu Loli, o colega de banca si o prietena perfecta! Am asteptat acolo sa vina El de la interviu. Am primit un autograf, pe prima pagina din cartea pe care am citit-o cu cea mai mare bucurie si emotie. Totul suna ireal pentru mine, iar acel mesaj suna atat de sincer si perfect. 24 aprilie 2013. Am vazut, iar, cum viata iti pastreaza ceva bun in fiecare zi.

Trei trei şase

Ma uit mereu pe geamul autobuzului la aceeasi statie, pustie candva. Zic asa, pentru ca acum e populata de doua suflete care fac cat zece. Eu sunt mereu in acelasi autobuz in care ei nu urca niciodata. Pret de sapte secunde o vad pe ea cum e nemultumita de numarul si directia autobuzului meu si cum el o strange in brate si o saruta. Ea atunci se calmeaza si poti sa ii simti bucuria chiar daca nu o cunosti. Apoi plec. Alte ori, ii vad razand, vorbind, dansand, alergand, oricum, dar impreuna. Cred ca statia ar fi goala fara ei. Parca imprastie bucuria lor si celor nervosi si obositi din statia respectiva. Nu stiu niciodata ce numar asteapta sa ii duca sau sa o duca..sau sa il duca..unde vrea/vor. Nu e niciodata numarul meu.
Observ povestea lor in fiecare zi. E frumoasa si sincera. Zambetele lor sunt perfecte si par ca au nevoie unul de celalalt precum o floare de apa si soare pentru a creste. Sunt mereu ei doi. Doar unul din ei nu ar mai transmite iubire si fericire.
Vorbesc ciudat si nu inteleg. Ma vad pe mine. E o oglinda ? Nu. Atunci? Vad dincolo de mine.

Semicolon Project

Stiu ca nu e chiar o „sarbatoare” in Romania si ca multi considera asta o porcarie. Dar am decis sa vorbesc despre acest „Semicolon Project” care consta in desenarea semnului de punctuatie „punct si virgula” ( ; ) pe incheietura mainii. Desenul asta reprezinta semnul ca ai trecut/treci printr-o depresie, ganduri de sinucidere, de tristete, de o despartire, ca te-ai mutilat fizic, ca suferi/ai suferit de anxietate etc. Ideea e ca semnul asta reprezinta o propozitie care poate fi incheiata, dar autorul nu vrea sa o incheie. Asadar, autorul esti tu, propozitia e viata ta.

Asadar, o parte din oameni „celebreaza” ziua asta, altii o critica. Am auzit chestii de genul „copii din ziua de azi, in loc sa invete sunt deprimati etc”. Imi e greu sa explic acestor oameni ca nu noi decidem sa facem asta. Si imi e si mai greu sa explic ce simt oamenii care fac asta. Pur si simplu, fiinta umana e o fiinta firava. Mai ales adolescentii. Care abia isi incep drumul in viata. Si pare o poveste lunga si plictisitoare, dar asa e. Suntem criticati de altii pentru ca este o concurenta intre tineri. Suntem uneori presati de scoala si parinti si cand pierzi in fata tuturor, te doare cel mai tare. Asa ajungi la tristete. Cand vezi ca nimic e nu e bine, intram la categoria depresie, mutilare fizica, suicid. Sunt multi care pur si simplu se satura sa nu fie buni de nimic. Si e groaznic sa te simti indepartat, marginalizat, sa ai traume din copilarie. Nu stii ce e cu tine aici, te intrebi de ce esti aici mai ales pentru ca ai primit o astfel de soarta, toti se folosesc de tine cand tu esti bun. Durerea din interior vrei sa o exteriorizezi si asa se ajunge la prima „zgarietura”. Pare un nimic mica zgarietura facuta la nervi. Nu, nu e. Se ajunge la dependenta, se ajunge la ganduri despre cum ar fi sa nu existi. Pentru ca tot ce incerci nu iese, chiar daca auzi „fii optimist! bucura-te de ce ai”. Nu ai. Mintea ta e inchisa pentru ca ai trecut prin multe. Plangi noptile pana nu mai ai lacrimi, nu poti sa dormi, sa mananci, te macina multe intrebari si probleme. Ai probleme de comunicare, iti pierzi increderea, toti te lasa, esti singur. E o boala grea si eu una, ma bucur ca am reusit sa trec peste. Nu multi inteleg, dar oamenii astia au nevoie de ajutor desi nu spun. Nu au nevoie de cuvinte grele si marginalizare doar pentru ca sunt tristi si se mutileaza ( urat cuvant, dar cred ca exprima perfect gravitatea). Oamenii acestia au nevoie de o imbratisare, de un prieten adevarat, de un sprijin, de o vorba buna, de intelegere, pentru ca moralul lor este distrus. E greu sa crezi ca poti ajuta un om ajuns asa, dar stiu ca o vorba buna mereu deschide o usa noua, o speranta.

Asa ca ajutati, cand vedeti un astfel de om, niciodata nu va va uita. Niciodata.

 

 

*Imi pare rau de cei care au pus punct si nu au avut puterea sa treaca peste* 

Acasa

Ma uit cu o privire indoielnica la muntii care se misca in fata ochilor mei. Afara e soare si cald. Regret ca parasesc locul asta. Se mai aude din cand in cand cate o voce, cate o schimbare de macaz. Pleoapele mele grele incearca sa opreasca doua lacrimi involuntare. In visarea mea se insereaza atingerea delicata a mainii lui. Intorc cu greu capul spre El si il privesc cu durere. Vad in ochii lui verzi regretul si durerea. Ma saruta pe frunte si imi sopteste ceva la ureche. Simt ca ma despart de o parte din viata mea, simt ca zilele astea am trait un vis din care nu voiam si NU VREAU sa ma trezesc. NU! Vreau sa raman cu El acolo, sa ne bucuram de simplitatea vietii pe care o avem. Sa nu ne cunoasca nimeni, sa nu ne distruga nici macar pentru jumatate de secunda fericirea. Ma ia in brate si ii aud inima cum bate. In jurul nostru sunt sute de persoane care incearca sa afle povestea noastra, dar noi nu ii lasam. E lumea noastra si numai a noastra. In ochii lui vad ultimele patru zile. Si realizez cat de frumos a fost.

Mai privesc o data pe geam, unde se intinde o campie. Atat de mare si pustie. As fi vrut sa oprim trenul, sa coboram si sa stam acolo cat timp vrem noi. Sa ne fie casa cerul, sa ne vegheze stelele si sa ne adapostim unul in bratele celuilalt. Realizez ca acum nimeni nu imi va sopti incet „Buna dimineata” si nu imi mai face nimeni loc sub plapuma cand imi e frig. Realizez ca nu am cui sa-i spun „Noapte buna” si ca nu ma mai pot holba in doi ochi mari, verzi in fiecare secunda a zilei si sa vad toata viata in ei, sa vad iubirea, sa ma pierd, sa realizez cat de norocoasa sunt ca il am. Stiu ca nimeni nu ma ajuta sa strang masa si ca voi manca singura. Stiu ca nimeni nu ma va lua in brate din senin si nimeni nu-mi va mai spune cat de mult insemn pentru el.  Stiu ca trebuie sa fac drumul prin oras fara sa-l tin de mana si ca timpul petrecut cu El va fi limitat. 

Ma intorc iar spre El si coboram. Peronul fierbinte ne anunta ca am ajuns acasa. Fiecare la casa lui. Am o „acasa” cu El, pe camp, pe strada, in suflet. Ultimul sarut din gara, o poza, care sa ne aminteasca de ziua asta si o forta de fier care opreste o lacrima. 

Verb. Durere. Fericire.

Pleci. Cum sa pleci? Verbul asta aparent simplu „a pleca” e de 100 de ori mai greu decat orice alt verb. A pleca inseamna a lasa in urma, a te departa de anumite lucruri, sentimente, locuri. Si e oribil cand realizezi ca verbul asta iti da atata bataie de cap. Cum sa pleci cand esti fericit?
Verbul asta iti da viata peste cap. Te face sa plangi si sa te doara.  A pleca, asta..are o stransa legatura cu sufletul. Iei cu sufletul toate amintirile, toate zambetele, toate imbratisarile si sarutarile, toate noptile pierdute, tot ce iti defineste fiinta. Si pleci fizic de acolo, fara sa realizezi ca ai totul cu tine. A te deplasa suna mult mai bine. Suna mai „fizic”. Te duci cu corpul in alta parte, avand in suflet totul.
Inchizi ochii si ii vezi pe cei doi ochisori verzi, rosii de la plans si bratele lungi si puternice care iti cauta trupul pentru al strange la piept. In momentul ala realizezi cum toata viata ta este despre fericirea ca il ai langa tine si frica de verb. Dar tu nu pleci. Tu ramai cu el si acum, cand va desparte o usa si niciunul nu poate sa doarma, plangand si amintindu-si de tot ce ati trait impreuna. Asteptati dimineata sa va strangeti la piept dupa noaptea in care sufletele voastre au fost iar unul langa altul. Trupul este doar un mijloc de a intari sufletul.
„A pleca” din lumea asta. „Candva viata se va termina, pleci si totul dispare”. Nu! Cum ziceam..pleci fizic de aici. Tu calatoresti cu trupul, dar sufletul mereu iti apartine, sufletul cu toate amintirile stranse o viata.
Fizic, verbul doare. Sufleteste, nimic nu pleaca. Nu pleaca. Pleaca. Nu. Ramane aici!

De ce blogul?

M-am intrebat de mai multe ori, de ce scriu? De ce scriem? Cu ce scop facem asta, noi, oamenii?
Primul gand a fost atingerea unui scop. Si cred ca atingerea scopului include totul. Practic, scriem sa ne facem auziti, sa impartasim o parte din fiinta noastra, sa transmitem ceea ce ne e greu sa exprimam in cuvinte. Anumite scopuri prea firave sunt greu de atins verbal pentru ca vocea te tradeaza. Vocea mereu tradeaza. Sau fata-n fata. Ochii, si ei tradeaza. Corpul tradeaza. Deaia scriem. Deaia scriu.
Scopul meu? Vreau sa-mi spun parerea intr-o lume in care nu toti te asculta si vreau sa vorbesc random despre tot ce am eu in cap, vreau sa repar ce am gresit, sa multumesc, sa impartasesc cu altii ceea ce ma constituie pe mine. Mi se pare minunat sa ai un blog, sa te exprimi asa cum vrei, pentru ca pana la urma e blogul tau si faci ce vrei cu el. Si iubesc blogurile care transmit ceva, care contin ideile si viata unor oameni. Si e de apreciat cum in „postul vietii tale” se regasesc atatia. Desigur, urasc blogurile facute pentru ca e la moda sau pentru faima. Nu! Un blog, in viziunea mea, este compus din suflet si viata. (am cateva bloguri care sunt compuse din astea doua si nu numai..). Sa scrii pare greu, pentru ca trebuie sa alegi cuvinte mari si totul sa fie poetic. Nu-i asa. Scrii simplu, din suflet, povestind viata ta. Autorii relateaza viziunea lor despre ceva, fara sa le pese de ce cred altii. Blogul are viata.

Sunt mandra ca ii cunosc pe astia trei
http://www.magicians-and-photographs.blogspot.ro
http://www.randommindfuck.blogspot.ro
http://crazylifffe.wordpress.com