Exces de conjunctie

Vreau sa fie o dimineata tarzie, intr-o zi de iulie, sa vie cald si cer senin. Sa am cu macar 4 ani mai mult decat am acum. Sa ma trezesc prima si sa il privesc cum doarme. Sa ma duc sa-mi fac o cafea si lui un ceai, lasat pe masa din bucatarie, cald. Sa imi iau Ipod ul si sa ma duc pe balcon, unde panselutele plantate de el si liliacul cumparat cu doua zile inainte cand mi-a aratat iar ca ma iubeste intregesc tabloul. Sa ascult albumul meu preferat si sa ma ghemuiesc intr-un fotoliu pufos. Sa privesc lumea care trece grabita pe strada. Sa stiu ca eu nu ma grabesc, ca savurez fiecare clipa a vietii mele. Sa il simt cum vine in spatele meu si ma saruta pe frunte, sa aibe in mana ceaiul pregatit de mine si sa-mi aduca o bucata din prajitura facuta aseara. Sa ne uitam in gol, stiind ca suntem impreuna si ne bucuram de fiecare clipa a vietii noastre. Sa plecam de la balcon pe la doispe si sa mergem la cumparaturi. Sa luam tot ce vrem de mancare si de baut. Sa alergam in tot supermarketul ca doi copilasi inocenti. Sa cumparam tot ce am scris pe lista cu cel mai mic amanunt. Sa platim si sa ne urcam in masina, apoi sa conducem prin tot orasul. Sa mergem pe strazile prafuite si sa spunem glume. Sa cantam melodia de la radio si sa . Sa ajungem acasa pe la sase si sa ne tolanim pe canapea. Sa ma schimb intr-un trening gri si sa ma apuc sa fac spaghete. El sa ma ajute sa gatesc si sa punem masa. Sa ne certam putin pentru ca e prea multa sare in mancare si lui nu ii place, dar mai adaug niste spaghete, il sarut si ma iarta. Sa ne asezam la masa si sa imi povesteasca de noul lui proiect, pentru ca e fotograf. Sa ma intrebe ce fac maine si sa nu stiu ce sa-i raspund. Sa imi spuna ca mancarea e buna si sa deschida o sticla de vin rosu. Sa bem si sa mergem pe canapea sa vedem un film. Sa radem pentru ca brusc se transforma in comedie si sa terminam sticla de vin. Sa ma sarute incet si sa ma tina in brate. Sa ne mutam in camera si sa profitam de fiecare secunda a iubirii dintre noi. Sa devenim unul si sa ne intregim. Sa aruncam cu iubirea in aer. Sa ne privim adanc in ochi si sa ne vedem toata viata in trei secunde. Sa adorm pe pieptul lui si sa adorm zambind. Sa ramana cu mine mereu, asta vreau. 

Vanilie

Nu stiu cat de curand imi va fi dat sa mai traiesc o zi ca asta. Nu cred, si de fapt sunt convinsa ca altii nu pot intelege ce e in sufletul meu acum, in drum spre casa, cand toate lacrimile de emotie si  fericire ma invadeaza. E una din zilele perfecte de primavara-vara in care viata e dulce si surprinzatoare.
Am plecat spre liceu, unde stiam ca nu voi face nimic (multumesc sincer simularilor) si apoi am luat-o pe jos, pe la Universitate, prin aglomeratie si caldura, cu El, care ma tinea de mana strans si protector. Am alergat apoi (chiar am alergat) spre strada Spiru Haret (ironic gandindu-ma ca am plecat de la liceul cu acelasi nume) unde am simtit cele mai mari emotii de pana acum. Mi-am condus iubitul pe „drumul spre succes” cum imi place sa spun, atunci cand creaza cele mai frumoase poze din lume. Am asteptat ceva pe strada cu numarul 1. Intr-o fractiune de secunda, am crezut ca mintea imi joaca feste si ca din cauza caldurii incep sa delirez. I-am privit pe ei..pe cei pe care ii admir atat de mult, pe cei care aduc zambetul pe buzele multor oameni prin cantecele lor. Am inceput sa plang, dar m-am stapanit imediat, realizand ca sunt putin (sau mai mult) penibila. O lacrima sau doua au apucat sa iasa la suprafata. Dupa vreo trei minute in care incercam sa-mi revin din euforie, mi-am vazut, practic, idolul din copilarie. Cel care practic m-a facut sa sper si sa cred un viitor. M-am lipit de peretele din spatele meu si am inchis ochii. Nu mai puteam respira, eram intr-o stare de soc. Era perfect. Era unul din momentele pe care le astept de atata vreme. Am mers langa El, si desi in ochii mei se citea emotia, incercam sa-i explic ca nu are rost sa aibe el emotii. Ironic, nu?
Cand a trebuit sa intre, nu i-am zis decat „succes, o sa iasa bine, randul numarul 1 vreau!”. Dupa ce m-am calmat, am mers in Cismigiu cu Loli, o colega de banca si o prietena perfecta! Am asteptat acolo sa vina El de la interviu. Am primit un autograf, pe prima pagina din cartea pe care am citit-o cu cea mai mare bucurie si emotie. Totul suna ireal pentru mine, iar acel mesaj suna atat de sincer si perfect. 24 aprilie 2013. Am vazut, iar, cum viata iti pastreaza ceva bun in fiecare zi.

Trei trei şase

Ma uit mereu pe geamul autobuzului la aceeasi statie, pustie candva. Zic asa, pentru ca acum e populata de doua suflete care fac cat zece. Eu sunt mereu in acelasi autobuz in care ei nu urca niciodata. Pret de sapte secunde o vad pe ea cum e nemultumita de numarul si directia autobuzului meu si cum el o strange in brate si o saruta. Ea atunci se calmeaza si poti sa ii simti bucuria chiar daca nu o cunosti. Apoi plec. Alte ori, ii vad razand, vorbind, dansand, alergand, oricum, dar impreuna. Cred ca statia ar fi goala fara ei. Parca imprastie bucuria lor si celor nervosi si obositi din statia respectiva. Nu stiu niciodata ce numar asteapta sa ii duca sau sa o duca..sau sa il duca..unde vrea/vor. Nu e niciodata numarul meu.
Observ povestea lor in fiecare zi. E frumoasa si sincera. Zambetele lor sunt perfecte si par ca au nevoie unul de celalalt precum o floare de apa si soare pentru a creste. Sunt mereu ei doi. Doar unul din ei nu ar mai transmite iubire si fericire.
Vorbesc ciudat si nu inteleg. Ma vad pe mine. E o oglinda ? Nu. Atunci? Vad dincolo de mine.

Semicolon Project

Stiu ca nu e chiar o „sarbatoare” in Romania si ca multi considera asta o porcarie. Dar am decis sa vorbesc despre acest „Semicolon Project” care consta in desenarea semnului de punctuatie „punct si virgula” ( ; ) pe incheietura mainii. Desenul asta reprezinta semnul ca ai trecut/treci printr-o depresie, ganduri de sinucidere, de tristete, de o despartire, ca te-ai mutilat fizic, ca suferi/ai suferit de anxietate etc. Ideea e ca semnul asta reprezinta o propozitie care poate fi incheiata, dar autorul nu vrea sa o incheie. Asadar, autorul esti tu, propozitia e viata ta.

Asadar, o parte din oameni „celebreaza” ziua asta, altii o critica. Am auzit chestii de genul „copii din ziua de azi, in loc sa invete sunt deprimati etc”. Imi e greu sa explic acestor oameni ca nu noi decidem sa facem asta. Si imi e si mai greu sa explic ce simt oamenii care fac asta. Pur si simplu, fiinta umana e o fiinta firava. Mai ales adolescentii. Care abia isi incep drumul in viata. Si pare o poveste lunga si plictisitoare, dar asa e. Suntem criticati de altii pentru ca este o concurenta intre tineri. Suntem uneori presati de scoala si parinti si cand pierzi in fata tuturor, te doare cel mai tare. Asa ajungi la tristete. Cand vezi ca nimic e nu e bine, intram la categoria depresie, mutilare fizica, suicid. Sunt multi care pur si simplu se satura sa nu fie buni de nimic. Si e groaznic sa te simti indepartat, marginalizat, sa ai traume din copilarie. Nu stii ce e cu tine aici, te intrebi de ce esti aici mai ales pentru ca ai primit o astfel de soarta, toti se folosesc de tine cand tu esti bun. Durerea din interior vrei sa o exteriorizezi si asa se ajunge la prima „zgarietura”. Pare un nimic mica zgarietura facuta la nervi. Nu, nu e. Se ajunge la dependenta, se ajunge la ganduri despre cum ar fi sa nu existi. Pentru ca tot ce incerci nu iese, chiar daca auzi „fii optimist! bucura-te de ce ai”. Nu ai. Mintea ta e inchisa pentru ca ai trecut prin multe. Plangi noptile pana nu mai ai lacrimi, nu poti sa dormi, sa mananci, te macina multe intrebari si probleme. Ai probleme de comunicare, iti pierzi increderea, toti te lasa, esti singur. E o boala grea si eu una, ma bucur ca am reusit sa trec peste. Nu multi inteleg, dar oamenii astia au nevoie de ajutor desi nu spun. Nu au nevoie de cuvinte grele si marginalizare doar pentru ca sunt tristi si se mutileaza ( urat cuvant, dar cred ca exprima perfect gravitatea). Oamenii acestia au nevoie de o imbratisare, de un prieten adevarat, de un sprijin, de o vorba buna, de intelegere, pentru ca moralul lor este distrus. E greu sa crezi ca poti ajuta un om ajuns asa, dar stiu ca o vorba buna mereu deschide o usa noua, o speranta.

Asa ca ajutati, cand vedeti un astfel de om, niciodata nu va va uita. Niciodata.

 

 

*Imi pare rau de cei care au pus punct si nu au avut puterea sa treaca peste* 

Acasa

Ma uit cu o privire indoielnica la muntii care se misca in fata ochilor mei. Afara e soare si cald. Regret ca parasesc locul asta. Se mai aude din cand in cand cate o voce, cate o schimbare de macaz. Pleoapele mele grele incearca sa opreasca doua lacrimi involuntare. In visarea mea se insereaza atingerea delicata a mainii lui. Intorc cu greu capul spre El si il privesc cu durere. Vad in ochii lui verzi regretul si durerea. Ma saruta pe frunte si imi sopteste ceva la ureche. Simt ca ma despart de o parte din viata mea, simt ca zilele astea am trait un vis din care nu voiam si NU VREAU sa ma trezesc. NU! Vreau sa raman cu El acolo, sa ne bucuram de simplitatea vietii pe care o avem. Sa nu ne cunoasca nimeni, sa nu ne distruga nici macar pentru jumatate de secunda fericirea. Ma ia in brate si ii aud inima cum bate. In jurul nostru sunt sute de persoane care incearca sa afle povestea noastra, dar noi nu ii lasam. E lumea noastra si numai a noastra. In ochii lui vad ultimele patru zile. Si realizez cat de frumos a fost.

Mai privesc o data pe geam, unde se intinde o campie. Atat de mare si pustie. As fi vrut sa oprim trenul, sa coboram si sa stam acolo cat timp vrem noi. Sa ne fie casa cerul, sa ne vegheze stelele si sa ne adapostim unul in bratele celuilalt. Realizez ca acum nimeni nu imi va sopti incet „Buna dimineata” si nu imi mai face nimeni loc sub plapuma cand imi e frig. Realizez ca nu am cui sa-i spun „Noapte buna” si ca nu ma mai pot holba in doi ochi mari, verzi in fiecare secunda a zilei si sa vad toata viata in ei, sa vad iubirea, sa ma pierd, sa realizez cat de norocoasa sunt ca il am. Stiu ca nimeni nu ma ajuta sa strang masa si ca voi manca singura. Stiu ca nimeni nu ma va lua in brate din senin si nimeni nu-mi va mai spune cat de mult insemn pentru el.  Stiu ca trebuie sa fac drumul prin oras fara sa-l tin de mana si ca timpul petrecut cu El va fi limitat. 

Ma intorc iar spre El si coboram. Peronul fierbinte ne anunta ca am ajuns acasa. Fiecare la casa lui. Am o „acasa” cu El, pe camp, pe strada, in suflet. Ultimul sarut din gara, o poza, care sa ne aminteasca de ziua asta si o forta de fier care opreste o lacrima. 

Verb. Durere. Fericire.

Pleci. Cum sa pleci? Verbul asta aparent simplu „a pleca” e de 100 de ori mai greu decat orice alt verb. A pleca inseamna a lasa in urma, a te departa de anumite lucruri, sentimente, locuri. Si e oribil cand realizezi ca verbul asta iti da atata bataie de cap. Cum sa pleci cand esti fericit?
Verbul asta iti da viata peste cap. Te face sa plangi si sa te doara.  A pleca, asta..are o stransa legatura cu sufletul. Iei cu sufletul toate amintirile, toate zambetele, toate imbratisarile si sarutarile, toate noptile pierdute, tot ce iti defineste fiinta. Si pleci fizic de acolo, fara sa realizezi ca ai totul cu tine. A te deplasa suna mult mai bine. Suna mai „fizic”. Te duci cu corpul in alta parte, avand in suflet totul.
Inchizi ochii si ii vezi pe cei doi ochisori verzi, rosii de la plans si bratele lungi si puternice care iti cauta trupul pentru al strange la piept. In momentul ala realizezi cum toata viata ta este despre fericirea ca il ai langa tine si frica de verb. Dar tu nu pleci. Tu ramai cu el si acum, cand va desparte o usa si niciunul nu poate sa doarma, plangand si amintindu-si de tot ce ati trait impreuna. Asteptati dimineata sa va strangeti la piept dupa noaptea in care sufletele voastre au fost iar unul langa altul. Trupul este doar un mijloc de a intari sufletul.
„A pleca” din lumea asta. „Candva viata se va termina, pleci si totul dispare”. Nu! Cum ziceam..pleci fizic de aici. Tu calatoresti cu trupul, dar sufletul mereu iti apartine, sufletul cu toate amintirile stranse o viata.
Fizic, verbul doare. Sufleteste, nimic nu pleaca. Nu pleaca. Pleaca. Nu. Ramane aici!

De ce blogul?

M-am intrebat de mai multe ori, de ce scriu? De ce scriem? Cu ce scop facem asta, noi, oamenii?
Primul gand a fost atingerea unui scop. Si cred ca atingerea scopului include totul. Practic, scriem sa ne facem auziti, sa impartasim o parte din fiinta noastra, sa transmitem ceea ce ne e greu sa exprimam in cuvinte. Anumite scopuri prea firave sunt greu de atins verbal pentru ca vocea te tradeaza. Vocea mereu tradeaza. Sau fata-n fata. Ochii, si ei tradeaza. Corpul tradeaza. Deaia scriem. Deaia scriu.
Scopul meu? Vreau sa-mi spun parerea intr-o lume in care nu toti te asculta si vreau sa vorbesc random despre tot ce am eu in cap, vreau sa repar ce am gresit, sa multumesc, sa impartasesc cu altii ceea ce ma constituie pe mine. Mi se pare minunat sa ai un blog, sa te exprimi asa cum vrei, pentru ca pana la urma e blogul tau si faci ce vrei cu el. Si iubesc blogurile care transmit ceva, care contin ideile si viata unor oameni. Si e de apreciat cum in „postul vietii tale” se regasesc atatia. Desigur, urasc blogurile facute pentru ca e la moda sau pentru faima. Nu! Un blog, in viziunea mea, este compus din suflet si viata. (am cateva bloguri care sunt compuse din astea doua si nu numai..). Sa scrii pare greu, pentru ca trebuie sa alegi cuvinte mari si totul sa fie poetic. Nu-i asa. Scrii simplu, din suflet, povestind viata ta. Autorii relateaza viziunea lor despre ceva, fara sa le pese de ce cred altii. Blogul are viata.

Sunt mandra ca ii cunosc pe astia trei
http://www.magicians-and-photographs.blogspot.ro
http://www.randommindfuck.blogspot.ro
http://crazylifffe.wordpress.com

Apa

„Stai si privesti insistent peretii astia goi si albi. Nimeni nu-ti spune nimic. Esti singur si iti e frica. Ai mana stanga legata de un sac cu o apa ciudata care iti curge prin vene. E un pat rece si tare si totul e alb. Vezi niste oameni care se plimba pe coridorul prea departe de patul tau. Te-ai trezit aici dupa un somn adanc si nu stii de ce si cum ai ajuns aici. Franturi din noaptea trecuta iti trec prin creier. Erai acasa si plangeai. O vezi pe mama ta si te intreaba ce faci. Ce sa raspunzi. Ii zici ca esti bine. Trec doua zile si realizezi ca mai sunt oameni ca tine legati de punga aia nenorocita. Parca va tine in viata. Si va tine. Femei grabite si nervoase se plimba printre paturi cu niste seringi prea mari pentru voi si va spun ca va vor face bine. Dar ce ai?  Realizezi apoi ca ai mai fost aici si ca ti-au mai promis o data sau de doua ori ca te vor face bine. Au mintit. Incepi sa legi prietenii cu restul copiilor din camera alba cu multe paturi. Deja ai renuntat la punga de apa ciudata. Poti trai si fara. Insa nu poti sta fara seringa aia nenorocita care-ti strica jocurile.  Ai descoperit un chiosc cu jucarii daca iesi afara. Aveai asa ceva si acasa..stai. Care acasa? Stai aici de 2 saptamani si ai uitat ce inseamna acasa.

Pe rand, prietenii tai primesc mancare si apoi isi iau adio, pleaca acasa. Tu te legi de punga cu apa si seringa nenorocita. Ai facut o vizita mica acasa..si dupa 2 ore ai plecat inapoi. Ai mers acasa in vizita, cica. In ziua cand ti-au zis ca pleci de acolo ai crezut ca nu e adevarat. Ti-ai jurat ca nu te mai intorci.

Au trecut ani si ai facut 7. Ai mers la scoala ca toti copiii. Ai crescut si ai legat multe prietenii. Radeai si nu stiai ce inseamna lacrima. Uitasei de ultimii 3 ani ai vietii tale. Zilele erau din ce in ce mai bune. Cresteai si realizai ca esti un om mare in devenire. Ai invatat ca e frumos sa iubesti si sa ai incredere in prieteni. Te-ai inselat. Au urmat zile in care lacrimile cadeau brusc pe obraji si iti doreai sa pleci din lumea asta frumoasa pe care toti o divinizeaza. Sangele era prietenul unui copil de 12 ani. Durerea ii definea existenta. Cearta si minciunile ii alcatuiau viata. Cu ce a gresit? Vanataile si semnele pe maini rezultau un sfert din durerea pe care sufletul micut o purta. Acasa nu mai era acasa si prietenii nu mai erau prieteni. Ce sunt aia prieteni? Adunatura care te face ras. Venele mainii stangi au recunoscut imediat durerea interactiunii cu un metal. Candva prin ele s-a scurs o punga cu apa care dadea viata. Si blestemata fie acea punga care te-a tinut in viata, copilule. Ca din cauza ei isi bat toti joc. Cand te gandesti ca puteai sa nu-i intalnesti..ca te-au distrus iar tu i-ai crezut. Ca esti singur pe lume, copilule, cu ce ai gresit?

Si a mai trecut un an. Intalnesti noi oameni, incerci sa recuperezi ce ai pierdut in ultimul timp in care te-ai impacat cu ideea ca nu exista cale de scapare. Ai cunoscut un baiat care tine la tine. Il ajuti si te ajuta sa traiesti, fericirea ta e in el. Sufletul tau e la el. El e tu. Tu esti el. Plangi cu el si el cu tine. Uiti ca ai suferit atat de mult. Si vine o zi de vara calda in care il vezi ca nu te mai baga in seama. Ca te-a mintit si el si ca si el ti-a irosit lacrimile. Pentru nimeni nu a contat noptile pierdute la telefon, inima si iubirea ta. Si plangi iar si vrei iar sa pleci, sa dispari, sa mori sa ii lasi pe toti dracu’ odata si sa nu te mai raneasca nimeni. Prietenii iti fura visele si iti distrug iar increderea. Iti inchizi telefonul si plangi. Nimeni nu te vrea iar  tu ii vrei pe toti. Lacrimile tale sunt apa aia nenorocita care te-a tinut in viata atata vreme.

Inchizi ochii si te trezesti langa oameni noi. Inca nu stii cum sa te comporti. Cunosti persoane total noi si ele iti zambesc, iti vorbesc si te inteleg. Te iau in brate si te sprijina desi nu stiu cine esti. Apare el si iti zambeste, iti retine numle. Te ia de mana si face din tine cel mai fericit om. Ii povestesti viata ta si te strange la piept. Te saruta pe frunte si te protejeaza. Iti aduci aminte cu greu de momentele triste si incerci sa ii impaci pe cei care ti-au facut rau. Zambesti si nu-ti mai pasa de nimic. Ii suni si nu te mai vor, iti intorc spatele, esti vinovat. Le inchizi si iti vezi de viata ta. Speri ca de atunci sa nu o mai dusmanesti si sa ii multumesti pungii cu apa ca te-a tinut in viata. Speri ca toti cei care te-au luat macar o data in brate cand ai plans, sa te sprijine cum nu au facut ceilalti. Speri ca viata ta sa continue si sa ii inveti pe altii ca nu exista scapare si ca poti trece peste.

Mainile tale inca mai simt durerea anilor si semnele nu vor disparea niciodata. Insa acele semne sunt semnele ca ai luat viata in piept, copile. Si mergi mai departe.”

Frumusetea a doi fulgi de ciocolata

Ce naiba e cu frigu’ asta ?! *imi exprim neintelegerea si frustrarea punand aceasta intrebare si ma bucur in interiorul inimii mele mici ca am ocazia sa fac frigul si primavara*

Nu puteam incepe sa scriu prorpiu-zis articolul fara sa aduc in vedere noua tema de discutie pe Facebook and shit. Voi continua sa ma conformez noutatilor de pe Facebook SI NU VOI SCRIE DESPRE LIKEURI PENTRU CA *adeptii sa ia aceasta imagine ca atare* 

Multumesc.

Deci am analizat discutiile profunde de pe News Feed.ul meu legat de… frumusete. Unii sunt atat de deep incat mi-au dat lacrimile de aceea nu ii voi aduce in discutie. Parerile sunt impartite. Pentru unii/unele conteaza cu cat de multa „tencuiala” te dai pe fata, pentru altii/altele conteaza kilogramele, banii, modul de a te imbraca si pentru putini de fapt, desi ei sustin ca dupa asta isi aleg prietenii, se gandesc la bagajul de sentimente si cunostinte pe care le are celalalt.  Prietenii buni se aleg dupa caracter si deobicei fiecare avem de invatat ceva de la altii. Prieteniile sincere sunt frumusete. E urat sa vezi cum copiii/adolescentii sufera in cei mai frumosi ani ai vietii din cauza unor conceptii gresite ale oamenilor asupra acestor fiinte fragile. Nu doar popularitatea conteaza si imaginea corpului tau. Conteaza sufletul, pentru ca poti mintii cu corpul, dar cu sufletul nu. Si frumusetea nu consta cu adevarat in aspectul fizic. Acela este doar un bonus, o completare. Frumusetea vine din tine, din interior, tu emani de fapt frumusetea si niste simplii „fani” si „esti superba draga” „vai esti o scumpa” nu inseamna ca esti zeitate. Cele mai frumoase complimente sunt cele venite din suflet, care iti sterg lacrimile si zambesti. Si zambetul dupa lacrimi e cel mai special. Zambetul de dupa sarut, zambetul intr-o zi de vara la mare, zambetul de dupa „te iubesc”, zambetul mamei, zambetul unui pui de om, zambetul care iti ofera incredere si siguranta, zambetul prietenei cele mai bune, zambetul de dimineata, zambetul unui strain care iti face ziua mai buna. Si cred ca v-ati gandit cu totii la toate tipurile de zambete enumerate si nu numai si sper ca macar pentru 5 secunde cat ati citit asta ati realizat ca frumusetea sta intr-un zambet, intr-o privire, intr-o imbratisare. Frumusetea e fericire. Iar fericirea e zambet. Asa ca da-ti-o naibii de hatereala si diferite complexe si fi-ti fericiti.

*cred ca am atins tot ce voiam si sper ca nu sunt singura care gandeste asa.*

Romania copilareste.

Habar n-am in ce categorie se incareaza acest articol. Cred ca la „asta e ceea ce gandesc eu si nu-mi pasa daca voua nu va convine”. Am meditat in ultima saptamana la intrebarea „cum e in Romania?”. Daca stai si asculti ce e la televizor, ti se face sila. Daca mergi pe strada si vezi cum toti se injura si cum se urasc, vei zice ca urasti Romania. Si cred ca majoritatea adultilor isi considera tara un loc urat, simplu, care nu le ofera nimic. Ei sunt oamenii tristi.  Ei sunt cei care dau Romaniei o fatada trista, care uita sa zambeasca si sa se bucure de ce au, care uita sa le arate celorlalti ca e frumos aici.  Nu contest faptul ca e mai frumos sa locuiesti in tari mai dezvoltate, in care nu faci nimic si primesti totul pe tava. Dar esti un strain. Tara ta iti e straina.  Dar sunt si oamenii fericiti care incearca sa faca zilnic o fapta buna, sa consolideze ceea ce e stricat, care se bucura de tot ce au.

Eu m-am nascut aici si cresc aici. Nu am unde sa ma duc acum si sper ca nu imi va fi impusa plecarea.  Am vazut in timp ce cresteam cum dezvoltam tara si cum o facem sa cada. Dupa parerea totul sta in mainile si atitudinea noastra. In tara asta am vazut toate emisiunile amuzante/penibile/inteligente. Aici avem superstitii si obiceiuri dragute/ciudate/unice. Aici ai in fiecare regiune alt accent, alte dansuri, obiceiuri, cantece, port. Aici totul e colorat si se pastreaza inca atmosfera veche de acum 100 de ani cel putin. Aici ai legende, mare, munte, campie, oras, tara etc. Aici copii inca se joaca in spatele blocului cu mingea si se bat cu apa vara. Aici am descoperit ca e amuzant sa mergi cu colindul de Craciun si cu Sorcova de Anul Nou.  Aici am descoperit ca muzica in Vama e superba. Aici te strangi cu toti prietenii/familia si va distrati pe cinste, cu glume, jocuri, un gratar, o bere. Aici ne intalneam cu totii pe o patura afara si ne jucam toate jocurile posibile si uitam sa mai intram in casa.  Aici cu 1000 de lei (10 bani ) ne luam o guma cu tatuaje si eram cei mai tari.  Aici au copilarit la fel ca mine si ca alti copii, sau poate chiar mai bine, toti adultii de azi. Care acum nu mai zambesc si astfel ii dau tarii o fatada trista. M-am intrebat mereu cati oameni straini invata limba noastra. Pentru ca noi o invatam pe a lor.  Pare discriminare..sau nu?

Am mai gasit blogul asta, legat de Romania care e tare dragut si pe mine una m-a facut sa rad si sa fiu mandra ca locuiesc aici. http://youknowyoureromanianwhen.tumblr.com/

 

Stiu ca visez iar prea mult, dar daca vreun adult citeste articolul asta..il rog sa se gandeasca cum sa protejeze „copilul Romania”..si sa-l creasca frumos.